"Te voi avea in patul cu pacate,
Udat de lacrimi ce-au cazut incet,
Si vei pleca la fel ca restul, poate..."
Udat de lacrimi ce-au cazut incet,
Si vei pleca la fel ca restul, poate..."
Oare am fost creati pentru a ne completa unul cu altul...sau putem sa traim si unul fara celalalt?
De multe ori spunem "nu ma defineste pe mine unu/una " - insa ajungem la final si il vrem inapoi,pe cel care pana mai ieri nu ne-a definit. Ramai la final cu amintirea unei clipe,unui cuvant... iar aceea amintire iti vine ca un flesh in fata ochiilor de fiecare data cand te gandesti la el. Te ineci in amintiri. Iti ocupi timpul cu lucruri prostesti si crezi ca ai reusit sa uiti,ai reusit sa treci peste, insa nu e adevarat amintirea acelui sentiment te va insoti pana in ultima clipa a ta. Adormi cu gandul ca maine va fi mai bine, iti spui singur " Maine am sa uit. Maine am sa fac ceva cu viata mea. " insa acel maine nu vine. Acel " maine " se transforma in alt "maine " si continui asa pana cand cineva te scoate din cacatul in care zaci.
Noi spunem ca suntem puternici, ca nu avem nevoie de cineva langa noi. Cand il avem il dam la o parte iar cand pleaca il cerem inapoi. Si pana la urma ce ne face cu adevarat puternici: faptul ca nu avem nevoie de cineva langa noi sau ca recunoastem ca asa e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu